^{© 2000-2008 Alin Dosoftei. All rights reserved.}

This article in English

Numele etnice folosite de ramurile contemporane ale poporului romani sînt rom/chhavo, kalo, manush, sinto. Rădăcinile comune ale tuturor acestor ramuri sînt dovedite de similarităţile culturale şi lingvistice. Faptul că grupuri utilizînd unul din aceste nume trăiesc in zone îndepărtate unele de altele şi folosesc în subsidiar şi unele din celelalte nume demonstrează că iniţial strămoşii au folosit concomitent toate aceste nume. Această situaţie a durat de-a lungul cristalizării grupului etnic romani in secolul 12 şi probabil în cîteva secole următoare. Apoi, după ce au emigrat in Europa şi în părţi ale Orientului Mijlociu, fiecare grup local a început să folosească în principal doar unul din aceste nume, celelalte rămînînd secundare.

Rom este forma de gen masculin la singular (pluralul e roma, dar sînt dialecte care folosesc rom şi la plural), în timp ce romni e femininul singular (romnya e pluralul). În romani aceste cuvinte înseamnă “bărbat căsătorit”, “soţ”, respective “femeie căsătorită”, “soţie”. Cei necăsătoriţi sînt numiţi chhavo (băiat)/chhey (fată)/chhave (plural comun pentru ambele genuri). Modul correct de a adresa un grup eterogen e romale thay chhavale! (“romilor şi chavilor!”). Această separare internă între căsătoriţi şi necăsătoriţi este folosită deoarece in cultura romani căsătoria e cel mai important moment din viaţă. Această viziune se extinde şi asupra neromilor gaj/o,-i, -e, pentru cei căsătoriţi şi rakl/o, -i, -e pentru cei necăsătoriţi (1).

Majoritatea grupurilor au ales termenul de rom şi pentru autoidentificare etnică. Acesta e folosit pentru a desemna cultura şi elementele sale (precum limba). În zone vorbitoare de maghiară din Bazinul Carpatic numele a evoluat în romungre (romi unguri), iar cei stabiliţi de mult timp în Marea Britanie se numesc romnichal (cu înţelesul iniţial de “fiu romano”).

Cei din ramura care s-a aşezat pe teritoriul Franţei contemporane se numesc manush (cuvînt care înseamnă “om”, “persoană”). Cei care au ajuns în Peninsula Iberică în secolul 15 se autoidentifică drept kale (însemnînd “negri”). Cei din nordul Ţării Galilor se numesc tot kale. Aceeaşi denumire e folosită şi în Finlanda de alt grup, uneori apărînd scrisă cu ortografie finlandeză: kaale. Cei care s-au stabilit în zonele vorbitoare de germană din Europa Centrală se numesc sinti, probabil un cuvînt de origine europeană, adoptat pe la sfîrşitul secolului 18 (numele înregistrate pînă atunci în această zonă fiind kale şi manush) (2).

Aceste nume au înţelesuri de bază, fundamentale, ca rezultat al circumstanţelor etnogenezei poporului romani din secolul 12. Ele exprimă conştiinţa identităţii de bază sud-asiatice devenită evidentă ca urmare a statutului de minoritari printre nesud-asiatici, la fel ca numele desi, al noii diaspore sud-asiatice creată de migraţiile din ultimele două secole. Aceste nume reflectă şi împrejurările celor două migraţii. În timp ce cuvîntul desi indică o continuitate cu patria de origine, numele romilor exprimă o regrupare în jurul elementelor de bază ale identităţii sud-asiatice şi dorinţa de a le continua, în contextul invaziilor din nordul subcontinentului Indian din secoulul 11 (e probabil că strămoşii romilor se considerau singurii supravieţuitori).

Romani este adjectivul, apărănd în contexte precum “limba romani”, “cultura romani”. În română, de obicei se foloseşte această formă pentru toată declinarea din limba originară: roman/o, -i, -e, dar uneori apar şi celelalte forme. În toate limbile este preferată această scriere a adjectivului, varianta romany, care a fost folosită iniţial în engleză, este acum considerată arhaică (nu e utilizată nici de intelighenţia romani, nici în contexe academice). Romanes este adverbul, însemnînd “în manieră romani”.

În dialectele unor grupuri, sunetul r din rom este pronunţat apăsat şi e uneori scris rrom/řom/rhom. Forma rrom se foloseşte mai mult in România, cu scopul de a nu se face confuzii cu populaţia latină majoritară, românii. Aceste două nume sînt asemănătoare, dar au origini diferite. Român provine din romanus (“locuitor al Romei”), la fel ca şi în cazul romanşilor din Elveţia. Instaurarea democraţiei în România in 1990 a derminat sfîrşitul politicii oficiale comuniste de asimilare şi a făcut posibilă folosirea în public a numelui etnic de rom. Reacţia ulterioară a unei părţi importante a românilor a fost să nege existenţa unui asemenea nume ori să susţină idea că ar fi fost inspirat din propriul lor nume, că aceste două nume ar avea o origine comună. Totuşi, în acest caz, ar trebui amintit că, în timp ce toţi românii, ca popor, trăiesc la un loc cu romii, de cealaltă parte, numai o parte a romilor sînt în contact cu românii. Mulţi romi, nici ei nici strămoşii lor, nu au pus piciorul în România. Românii sînt un caz particular din punctul de vedere al romilor şi nu invers. Urmînd logica celor care susţin o origine comună pentru rom şi român, cineva ar putea trage concluzia că român e de origine sanscrită (ţinînd cont şi că a fost menţionat documentar, avînd înţelesul de “om obişnuit”, după cîteva secole de la sosirea romilor pe teritoriul României contemporane). Mai mult, pînă în secolul 19, forma folosită local a fost rumîni. Români e o creaţie a elitei moderne române, pentru a face numele mai asemănător cu cel al romanilor. S-a întîmplat că mult mai tîrziu şi-au dat seama că astfel se apropie şi de cel al romilor. În legătură cu această chestiune, ar trebui subliniat că asemenea temeri ţin mai degrabă de starea de spirit a celor care le întreţin decît de o situaţie reală. Şi italienii ar fi teoretic într-o postură asemănătoare, dar sînt siguri pe ei şi nu se tem că cineva le-ar confunda strămoşii romani sau locuitorii capitalei cu poporul romani (de asemenea şi cazurile amintite mai jos ale numelor hungaros, bohémiens, care chiar sînt relaţionate).

În contextul în care originea cuvîntului rom nu este încă bine studiată, sînt persoane care încearcă să susţină, din diverse motive, o etimologie din numele capitalei italiene. Această teorie spune că numele de rom ar fi fost dobîndit în timpul petrecut de poporul romani în Imperiul Bizantin. În timpul existenţei acestui stat, numele său era Imperiul Roman (termenul de "Imperiu Bizantin" e o invenţie a istoricilor, pentru a-l distinge de anteriorul Imperiu Roman). Totuşi, trebuie subliniat că prima vocală a derivatelor clare din numele acestui imperiu e u, nu o: numele native ale populaţiilor preyentate anterior, rumîn şi rumantsch, de asemenea Rumelia (partea cetrală istorică a Peninsulei Balcanice), provincia Rum din Anatolia centrală (continuatoare a Sultanatului Rum), urumii (greci vorbitori de turcă). Cuvîntul rom nu se potriveşte într-o asemenea etimologie. Susţinerea unei asemenea etimologii beneficiază mai degrabă de lipsa curentă de studii amanunţite despre poporul romani. În acest sens, sînt piste mult mai promiţătoare, precum stabilirea relaţiilor cu populaţiile lom şi dom din Orientul Mijlociu (cu o evidentă origine indiană). De asemenea, în sanscrită există cuvîntul ram(an), însemnînd exact "soţ".

Romii au primit o varietate de nume în limbile locale ale teritoriilor în care s-au aşezat. De obicei etimologia acestor nume evocă primele impresii pe care noii veniţi le-au produs populaţiilor locale. În multe limbi acest nume paralel e o corupere a cuvîntului “egiptean”, precum in engleză gypsy, în spaniolă gitano, în greacă yieftos sau în franceză gitan. Se pare că au fost confundaţi cu egiptenii pentru că au ajuns în Europa printr-un teritoriul care atunci se numea Micul Egipt (din sudul Balcanilor) ori pentru că aminteau de imagistica locală a egiptenilor, ca nişte persoane exotice cu pielea închisă la culoare care se pricep să facă magii (din vremea Imperiului Roman, Egiptul a fost prin excelenţă simbolul exoticismului din Europa). O altă serie de nume locale provine din termenul grec athinganoi (“de neatins”): ţigan (română), çingene (turcă), cigány (maghiară), zigeuner (germană), zingaro (italiană), cigano (portugheză). Acest nume apărut datorită asemănării cu o sectă creştină din acel timp care se ocupa cu magii sau, altă părere, pentru că romilor nu le plăcea să fie atinşi de gajii (ca urmare a respectării regulilor de puritate romani). Alte nume precum heiden (“păgîni”) în olandeză sau tattare (“tătari”) in suedeză fac aluzie la o primire ostilă, la o explicaţie în sens negativ a diferenţelor culturale şi fizionomice. Au apărut şi nume care amintesc ultimul teritoriu semnificativ de unde au sosit: bohémien în franceză (de la Boemia, parte din Cehia contemporană), hungaros în spaniolă (pentru romii care au ajuns în Spania din Europa Centrală în secolele 19-21). Numitorul comun al acestor nume este că imaginea exprimată de ele nu ţine cont de realitate, creînd noţiuni paralele folosite numai de neromi. În multe cazuri aceste nume desemnează şi neromi percepuţi a corespunde acestei imagini.

De ce de cîteva decenii persoane de etnie romani se străduiesc să înlocuiască din uzul public cuvîntul ţigan (şi celelalte nume locale) cu cel de rom? Ar trebui spus că nu e ceva izolat, e un fenomen contemporan faptul că unele grupuri etnice resping numele etnice străine (exonimele) şi promovează numele etnice folosite de ei înşişi (endonimele). De obicei e o chestiune de imagine, în contextul contemporan al organizării societăţii globale prin prisma ideologiei naţionaliste. Aceste popoare sînt minorităţi în fiecare stat în care trăiesc (în majoritatea cazurilor fiind împrăştiate în mai multe state). Astfel acestea tind să aibă o participare scăzută în administraţie, o slabă influenţă în centrele de putere a acelor state şi în selecţia noţiunilor şi ideologiilor difuzate în societatea largă. Drept consecinţă, ele nu participă în construcţia imaginilor etnice care circulă în societate şi astfel imaginile despre ei înşişi se îndepărtează de realitate; lipsind comunicarea, acestea sînt anexe ale imaginii de sine ale majoritarilor.

Numele prin care aceste populaţii sînt cunoscute de ceilalţi sînt percepute ca părţi integrale ale acestor imagini străine şi de multe ori inumane. Şi etimologiile acestora amintesc de statutul de etnii ciudate, ieşite din comun, precum eschimos (“mîncător de carne crudă” în algonchină), lapon (“sălbatic”, “înapoiat” în limbile scandinave), berber (din “barbar” în latină), hotentot (din “bîlbîit” în afrikaans), de asemenea acele nume prin care sînt cunoscuţi romii pe plan local. E o atitudine contemporană comună (fără nici o legătură directă între aceste populaţii) să respingă numele străine şi să folosească în schimb numele proprii, care întotdeauna înseamnă om, fiinţă omenească": inuit, saami, amazigh, khoi, romani.

Pe lîngă asemenea cazuri contemporane, în trecut şi românii au trecut printr-o asemenea situaţie. De-a lungul secolului 19, a fost promovat şi în cele din urmă impus endonimul, în detrimentul exonimului de v(a)lah. Acest din urmă nume ajunsese să se identifice mult cu noţiunea de cioban, determinînd conotaţii peiorative, fiind asociat cu imaginea omului de la munte, cu maniere necivilizate, cu banditism, cu nerespectarea legilor şi a ordinii publice. Din perspectiva musulmanilor balcanici, vlah era un termen adresat creştinilor, mai ales sîrbilor (în Bosnia), termenul incluzînd aşadar şi unii neromâni. E interesant de notat că în cazul românilor a fost aceeaşi situaţie ca şi a multor alte etnii care luptă să impună endonimul, anume că a fost nevoie de crearea unei identităţi etnice moderne trans-statale. Românii din secolul 19 trebuiau să se raporteze concomitent la mai multe entităţi politice puternice: Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rusesc. Comparativ, celelalte etnii locale care au dublete de nume şi nu au promovat endonimul, acestea se raportau doar la o singură putere politică: ungurii/maghiarii şi Imperiul Habsburgic, grecii/elenii ori albanezii/şchiptarii şi Imperiul Otoman.

Acest caz e semnificativ şi pentru felul în care evoluează stereotipurile şi imaginile publice în cazul unor asemenea etnii. În România, persoane precum George Becali nu determină percepţii negative ale aromânilor şi a altor ramuri (rămase în afara statului român modern), cunoscute ca vlahi la sud de Dunăre. Dimpotrivă, personalităţi precum Andrei Şaguna, Toma Caragiu, Ion Caramitru, Gheorghe Hagi amintesc oricînd de scara contribuţiior pozitive in societatea locală. Nu că la sud nu ar fi asemenea personalităţi printre vlahii locali, dar, la fel ca în cazul altor minorităţi sub asediu imagistic, pentru a fi acceptaţi social, aceştia sînt nevoiţi să-şi ascundă apartenenţa etnică aşa-zis "inferioară" şi să se identifice cu naţionalitatea dominantă din statul respectiv. Asta în vreme ce persoane ca Becali sînt promovate ca vlahi adevăraţi, neaoşi, lăsînd impresia de reprezentativitate şi continuînd astfel un cerc vicios. Aşa cum e de aşteptat, în România nu există o asemenea presiune, stereotipurile noţiunii de vlah nu au putere, fiecare individ dintre majoritari (şi din ramurile înrudite) e judecat doar prin prisma faptelor proprii.

Revenind la cazul romilor, pe lîngă promovarea identităţii reale, această afirmare e cerută şi de faptul că imagistica ţigănească e extinsă şi asupra prea multor neromi, mai ales în Europa Occidentală (unde nomadismul e o trăsătură mult mai semnificativă a acestei imagistici). Astfel populaţii precum nomazii irlandezi (pavee) din Irlanda, dar şi din Marea Britanie şi alte ţări anglo-saxone, ienişii din zonele de limbă germană ale Europei, quinquillerii din Spania sînt de asemenea cunoscuţi ca ţigani (dar nu sînt romi). Cînd viziunea occidentală despre lume a devenit prevalentă la nivel mondial, acest termen a fost exportat şi în alte zone. În India, noţiunea de ţigan a fost folosită de britanici pentru a numi diverse populaţii neînrudite, doar pentru că erau nomazi: banjara, kalbeliya, bopa, arhagar şi multe altele. În Asia de Sud-Est termenul de ţigani de mare (Sea Gypsies în engleză) a apărut ca un nume cuprinzînd populaţii neînrudite a căror caracteristică comună e că petrec mult timp pe mare: bajau, moken, urak lawoi, orang laut şi altele. În multe zone nici nu se ştie că iniţial termenul de ţigan presupunea o apartenenţă etnică. De obicei se presupune că acesta implică un mod de viaţă itinerant, boem şi că poate descrie pe orcine care trăieşte în acest fel. Astfel, numele de ţigan a fost asumat de subculturi care încurajează acest mod de viaţă, precum diverse mişcări Hippy şi New Age.

În plus, faptul că poporul romani e împrăştiat în multe state cere apariţia unei identităţi publice transnaţionale opozabile oricărei terţe părţi şi neancorată în perspective locală. O entitate suverană şi sigură pe sine încearcă rar să susţină folosirea numelui nativ pe plan mondial. Un asemenea caz rar a avut loc în 1935, cînd conducătorului statului numit atunci Persia, Reza Shah Pahlavi, a decis ca străinii să numească ţara sa Iran, numele nativ, şi nu Persia, cum era cunoscută peste hotare. De obicei, populaţii trăind în ţara lor, cu viaţa lor publică, chiar dacă sînt numiţi şi imaginaţi altfel de către străini, tind să nu dea prea mare atenţie exonimelor. Nu sînt afectaţi de stereotipurile inerente într-o măsură care să declanşeze promovarea endonimelor, deoarece nu trăiesc în aceeaşi „gospodărie” laolaltă cu restul lumii, nu-şi împart viaţa zilnică cu ceilalţi.

În concluzie, afirmarea endonimului e un produs al modernităţii, folosit de grupuri entice care devin vulnerabile, din diverse motive, la ideologia naţionalistă. De-a lungul istoriei, răspunsurile unor asemenea grupuri etnice au variat concomitent cu evoluţia ideologiilor identitare folosite în societatea largă. De exemplu, în cazul populaţiei cunoscută ca evrei în română, în prima parte a istoriei lor, aceştia erau cunoscuţi sub două nume: israeliţi şi evrei. Primul apare ca un endonim, iar celălalt ca un exonim. Folosirea cuvîntului evreu de către neevreii acelor timpuri (pronunţat în limbile lor ca habiru/apiru) indică existenţa unei imagini răuvoitoare şi caricaturale a evreilor. Ei erau descrişi ca hoţi, în afara legii, inferiori neevreilor. La fel ca şi în cazul cuvîntului ţigan, habiru denumea şi neevrei, care propbabil erau percepuţi ca potrividu-se acelei imagini. În Tora, numele de evreu apare cînd evreii comunică cu neevreii sau cînd autorul vrea să facă o demarcaţie între evreii care susţin cauza evreiască şi cei care sînt de partea neevreilor. Numele de israelit apare în celelalte contexte, privitoare la viaţa comunităţii (3). Totuşi, deoarece nu era o separare conştientă între trăsăturile identitare ale grupurilor entice, precum în naţionalismul modern, nu a apărut necesitatea de a promova endonimul printre neevrei.

Mai tîrziu, caracterul răuvoitor al cuvîntului evreu s-a diminuat, deoarece populaţiile neevreieşti care îl foloseau cu acest înţeles specific au dispărut din istorie. Între timp a apărut şi un al treilea nume, iudeu, de la numele provinciei Iudeea, teritoriul celor două triburi supravieţuitoare din cele douăsprezece iniţiale. Pe măsură ce ideologia naţionalistă a început să se propage în societate, populaţia evreiască a preferat să folosească numele de israelit pentru autoreprezentare publică. Cînd acest nume a fost preluat de noul stat Israel, în 1947, evreii care au rămas cetăţeni ai altor state şi-au asumat unul din numele evreu sau iudeu, în funcţie de care din ele exprima mai bine identitatea evreiască în contextele lingvistice locale.

În ce priveşte folosirea publică modernă a endonimelor romani, focusul este direcţionat pe numele cel mai des întîlnit, de rom(ani). A început să fie acceptat şi de ramurile care îl folosesc numai cu înţelesul de persoană căsătorită sau ca adjectiv. Sinti, care nu sînt prea diferiţi printre ramurile romani (4), au fost încurajaţi de autorităţile germane şi austriece să se considere un grup etnic diferit. Raţiunea a fost că, după ce majoritatea lor au fost ucişi în Holocaust, puţini dintre ei mai trăiesc în aceste ţări şi e mai uşor ca romii noi-veniţi să fie scoşi în evidenţă ca străini (prin comparaţie cu sintii care trăiesc acolo de secole). Acesta a fost motivul prezentat pentru expulzarea rapidă a romilor imigranţi, mai ales după ce s-a prăbuşit comunismul în Europa de Est în anii ’90 (5). Aceasta a dus la apariţia termenului ciudat de “romi şi sinti” cînd e vorba de poporul romani, cu exprimări de genul “limba romani e limba vorbită de romi şi sinti”.

În asemenea context, a apărut idea de a folosi adjectivul romani ca un numitor comun al tuturor ramurilor şi castelor. Unii folosesc cuvîntul rom numai cu înţelesul iniţial de soţ , dar adjectivul romani e folosit de toate grupurile pentru a se autodescrie în contexte precum “limba romani”, “cultura romani” sau “persoană romani”. În acest moment se foloseşte mai ales în engleză, promovat de personalităţi romani precum Ian Hancock (6). Cuvîntul apare ca un substantiv, singular: Romani, plural: Romanies. A început să fie acceptat şi în spaniolă: romaní (singular), romaníes (plural). Sînt limbi care folosesc numai forma derivată din adjectiv. De exemplu, în turcă, romii sînt numiţi roman (sg.), romanlar (pl.) (iar romănii rumen/rumenler).

-------

(1) Unele grupuri folosesc şi alte nume pentru neromi. În zona multiculturală a Balcanilor ceilalţi sînt numiţi în funcţie de autoidentificările locale principale: dasa sînt slavii creştini, balamne grecii creştini, xoraxane musulmanii. Kalii din Spania îi numesc pe ceilalţi payos.

(2) Matras, Yaron, 1999, Johann Rüdiger and the study of Romani in 18th century Germany. Journal of the Gypsy Lore Society, fifth series 9, 89-116 (aici în PDF)

(3) http://www.geocities.com/genesiscommentary/hebrews.html

(4) Ei folosesc cuvîntul romani ca adjectiv. De asemenea e notabil că un grup romani din Polonia contemporană, avînd similarităţi de dialect, se numesc polska roma.

(5) Cahn, Claude, 1996, Divide and deport (Roma & Sinti in Austria), European Roma Rights Center (aici în PDF)

(6) Hancock, Ian, 2001, Ame sam e rromane džene / We are the Romani People, The Open Society Institute, New York

Alte articole de Alin Dosoftei