English

Deşi anul acesta s-a înregistrat un număr mai mare de candidaţi auto-identificaţi drept romi, anume şapte, alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008 s-au încheiat cu acelaşi rezultat pe care îl văzusem şi la cele anterioare. Nicolae Păun de la Partida Romilor, singura organizaţie romani cu o infrastructură capabilă să asigure o minimă auto-promovare şi mobilizare în teritoriu, a cîştigat relaxat postul de deputat alocat prin lege fiecărei minorităţi în parte. Un post care fusese gîndit pentru a asigura o minimă prezenţă în viaţa politică pentru minorităţile de cîteva mii de persoane şi care cam devine o glumă proastă dacă e luat în serios la ponderea reală a romilor de 10-15% din populaţia României. Şi numai o transpunere teoretică a acestei ponderi în Parlament ar însemna în jur de 50 de locuri de parlamentari.  Celălalt, că este şi un celălalt, e “maverick-ul” Mădălin Voicu care apare des la televizor vorbind despre cîte-n lună şi-n stele. Poziţionarea sa în cadrul Partidului Social Democrat i-a asigurat un mandat şi în această legislatură.

Noutatea alegerilor acestui an a fost înregistrarea altor candidaturi, pe lîngă cele două cu care ne obişnuisem. Romi cu diverse background-uri şi diverse perspective de viitor, înscrişi în diverse partide ale majoritarilor. Unele opţiuni de afiliere au ridicat multe semne de întrebare, fiind vorba de partide de extremă dreapta, care se laudă că, în cazul în care vor câştiga alegerile, îi vor strânge pe romi în stadioane şi le vor aplica “anumite tratamente”.

Oricum, ideea de bază era că aceşti şapte candidaţi vor lupta pentru drepturile romilor din perspectivele disponibile ale societăţii majoritare, vor face dreptate romilor cu armele majoritarilor, ceva în genul faptelor celor şapte samurai ai lui Akira Kurosawa. Asta la nivel teoretic, că în concret, după cum s-a văzut în campania electorală şi în rezultatele alegerilor, situaţia aminteşte mai degrabă de paradigma Albei ca Zăpada şi a celor şapte pitici. Candidaţii s-au dovedit neputincioşi în a produce un mesaj pentru perspectiva romilor şi implicit în a-i mobiliza la vot, nu a apărut încă în public o viziune care să reprezinte cu adevărat pe romi. Un fapt deosebit al acestui an a fost şi valul de interes stîrnit printre majoritari de evenimentul istoric al câştigării alegerilor din SUA de către Barack Obama. Unii dintre candidaţi s-au intitulat drept Obama locali, apoi toţi împreună au fost numiţi într-un articol “cei 7 Obama ai României” ¹ (deşi o parte din ei seamănă mai degrabă a “albi”, corespunzînd variaţiilor de trăsături ale romilor). Nici această perspectivă nu a devenit interesantă şi mobilizatoare printre romi.

Asta în vreme ce majoritarii locali înşişi au şi ei problemele lor de identitate publică, e complicată comunicarea cu aceştia, sînt imobili şi aşteaptă soluţii de la Făt Frumos Vest European, precum eroina din acel basm luat la rost de mişcarea feministă. În cazul lor, aceştia îşi asumă în public o altă identitate decît cea proprie, o identitate nouă pe care nu reuşesc să o asimileze. Se cred alţii, dar nu se descurcă cu noua haină, n-au autonomie de lucru, nu pot gândi de capul lor, nu pot fi originali, trebuie să tragă tot timpul cu ochiul la cei a căror identitate au asumat-o, ca să vadă ce mai e de făcut. Pe lîngă dificultăţile pe care le impune lipsa unui partener de dialog sigur pe sine, situaţia lor actuală ar trebui să dea de gîndit în privinţa căilor pentru aducerea  în public a identităţii romani.

Cînd şi-au renegociat europenitatea în secolul 19 (după ce au fost incluşi multe secole într-o structură statală aparţinînd altui spaţiu cultural), majoritarii n-au avut încredere în ei înşişi, în capacitatea lor de a crea o societate locală europeană după felul lor de a fi. Au definit ideea de european ca fiind limitată doar de societatea din vestul Europei, rolul balcanicilor limitîndu-se la a copia “bunele maniere” din vest. Fapt e că ei au ajuns sa facă renegocierea în perioada modernă, percepând identitatea prin prisma concepţiilor naţionaliste, înţelegînd-o doar ca o nealterare şi o continuitate în timp a unor trăsături vizibile la exterior. Din această perspectivă, vesticii sînt europenii puri care şi-au dezvoltat cultura în linişte, iar balcanicii sînt europeni alteraţi, care s-au stricat de prea mult contact cu turcii şi romii locali ².

Dar nu e chiar aşa. Peninsula Iberică, un alt caz de renegociere a europenităţii, a fost mult mai norocoasă,  doar pentru  că şi-a renegociat statutul de spaţiu european înainte de epoca naţionalismelor. A fost de ajuns apartenenţa la aceeaşi comunitate religioasă (noţiunea de identitate publică a acelui moment) pentru a fi consideraţi europeni. Nu şi-a pus nimeni problema că ar fi nişte europeni alteraţi şi incapabili, iar ibericii înşişi nu au avut complexe de inferioritate în această privinţă, deşi teritoriul lor era devastat rău la vremea aceea, nu prea aveau cu ce să se laude.

A mai contribuit şi faptul că în secolele 15-16 nu era o aşa diferenţă de putere şi prestigiu între europenii “puri” şi fostele autorităţi musulmane, precum situaţia din secolul 19, diferenţă care a cauzat stupoarea necondiţionată a elitei balcanice, urmată de neîncredere în sine, imitare şi tot şirul de probleme care au urmat. Secolul 19 a adus schimbări globale rezultate din modernizare, a construit identitatea de “alb”, mulată pe imaginea de sine a vest-europenilor, şi i-a imaginat cel mai înalt statut. În consecinţă, renegocierea statului de european a luat forma unei modernizări, percepută ca o “occidentalizare”, şi a unei autoidentificari ca “albi europeni” (pentru a beneficia de statutul celor din vest).

Au rămas prinşi într-un tărîm anistoric, nici nu şi-au asumat identitatea proprie (şi să îmbogăţească cu ea spaţiul european, cum au făcut ibericii), nici nu au reuşit să devină altceva, repetînd mantra “adaptarea la valorile europene” ca şi cum ar fi o muncă de Sisif. Au dezvoltat o imagine publică de  Albă ca Zăpada cu o origine glorioasă, dar care prin vitregia soartei a ajuns să locuiască împreună cu obămeii, veşnic preocupată să aibă o imagine imaculată şi să măture sub preş “gunoiul balcanic”.

Balcanii contemporani sînt unul din puţinele locuri de pe Pământ unde localnicii vorbesc dispreţuitor despre ei înşişi, între ei sau împreună cu nebalcanici, asociind cuvinte precum Balcani, balcanic, balcanism (sau termeni etnici locali) cu înapoiere, anormalitate, imprevizibil, periculozitate şi alte prejudecăţi. Considerîndu-se inferiori, au pus egal între Europa de Vest şi ideea de Europa, uitînd că şi ei sînt o parte a Europei, netrecîndu-le prin minte să îşi considere sinele lor, aşa cum e, drept unul european.

1) Zoltan Petru, Cei 7 Obama ai României
2) Am dezvoltat acest subiect în articolul Rom/Gypsy, the identity vs. the image.